Mai multe fețe același popor?

Sursa Aromanian

Articol de Ciprian Pantea

Cred că cea mai acută problemă a lumii, lăsând la o parte criza economică, este permanenţa constructiei, decontrucției și reconstrucție a identităților etnice. Factorul politic reprezintă principalul agent de schimbare al identităților etnice. Vedem exemplul cel mai apropiat al moldovenismului cu ideea absurdă de limbă moldovenească și popor moldovean. Nici cazul Croației nu este unul diferit, după ruptura de fosta Yugoslavie, schimbându-și toată gramatica pentru a nu exista similarități cu sârba.  

În aceeași logică intră și cazul aromânilor, meglenoromânilor, istroromânilor. E imposibil de înțeles istoria aromânilor, fără a lua în calcul frământările etnice ale popoarelor din Balcani, iar sintagma care definește această zonă este: „prea multe nații  ce trăiesc într-un spațiu prea mic”. Pe acest fond multietnic e normal să apară proiecte identitare sau de asimilare. Cât de justificată a fost intervenția României în susținerea cauzei aromânești din Balcani? Eu zic că mult mai justificată decât constructul politic ultranaționalist grecesc prin care se afirmă că aromânii sunt greci latinizați. De aceea poate că s-a împământenit ideea la greci cum că vlachika e un dialect grecesc din nord, după cum mărturisește Helen Abdazi. Dar acest construct nu se referă doar la minoritatea aromână, ci se adresează tuturor minorităților prezente în granițele sale. Cazul Greciei este, chiar și acum, unul pe cât de provocator, pe atât anti-european când se discută despre minoritățile etnice și ridică  multe semne de întrebare referitoare la modul în care s-a făcut aderarea.  

The photo is from about 1900, from the little Aromanian village named Baeasa or Baiasa, in Greece. Baia in Romanian or Aromanian means bath or a geographical depression. Greeks renamed the village to Vovousa, presumably to deny the existence of a non- Greek population in an effort to bolster the Greek nationalist movement. My mom was born here and I grew up learning that the Greeks persecuted Aromanians crudely. I have never been in Baeasa, and my mom left before the second world war, but the memories of this distant place still haunt my family to this day. It's a special thing to have this blood and culture running through my veins. Fotografia a fost preluată împreună cu descrierea de pe Grupul Aromanians.

Aromânii din Balcani reprezintă un miracol al unui neam care nu a renunțat la identitatea și limba sa, nici chiar după evenimentul Moscopole. 

Originea aromânilor reprezintă un subiect care a dezvoltat multe teorii, multe bineînțeles conform intereselor politice prezente la aceea dată, iar România nu e exclusă din acest subiect. Jocul geopolitic al României din Cadrilater prin strămutarea aromânilor din sud în proaspăta provincie dobândită, a reprezentat la aceea dată, o soluție pentru contextul geopolitic creat. După 1940, acest joc devine un subiect dureros pentru România, dar mai ales pentru populația aromână nevoită să caute alte pământuri.  

Articolul Movimento Nazionale Aromeno scris de Benedetto de Luca explică propaganda românească din spațiul Balcanic din perioada antebelică. Discursul autorului italian nu era deloc unul pozitiv, referindu-se la influența ridicată și nejustificată pe care spațiul românesc l-a exercitat asupra traseului aromânilor din Balcani. Cert este faptul că personalitățile care au luptat pentru emanciparea vlahilor din Balcani au fost români cu origini aromâne și ar fi puțin imoral să spunem că de Luca este imparțial în analiza sa.  

Consider că toată această influență este justificabilă din moment ce  aromânii sunt rămășițele românești de la sud de Dunăre, iar limba este cea mai bună dovadă a acestui fapt. Prea multe personalități aromâne au marcat România ca să putem spune că nu există o legătură între cele două fețe ale aceluiași vechi popor. Oare cine nu a auzit de Andrei Șaguna,  I. L. Caragiale, de Alexandru Macedonski sau de Dimitrie Bolintineanu etc? Ați putea spune despre ei că sunt altceva decât români?

Experiențele mele din Macedonia se înscriu între cele două tendințe ale aromânilor, cu alte cuvinte, pro sau anti România. Îmi amintesc o discuție care am avut-o pe una din străzile Krușevo cu un aromân. La auzul origini mele de român, îmi reproșează că: voi spuneți despre noi că suntem români și îmi amintește de evenimentele istorice nefericite amintite mai sus. Desigur, acest caz e izolat, contra exemplele întâlnite de mine fiind mai numeroase. Din nefericire, există destul de multe cazuri de aromâni care spun despre ei că sunt vlahi, dar când îi întrebi dacă mai vorbesc limba mărturisesc oarecum stânjeniți că bunicii lor o vorbesc/o vorbeau. Acest caz de asimilare este întâlnit mai ales în regiunile nordice, unde populația slavă este majoritară. 

Aromânii reprezintă rămășițele populației latine de la sud de Dunăre, al cărui grai încă mai poate fi înțeles cu frumoasa lui rostire de ghini, în locul binelui românesc. Indiferent care sunt tendințele politice actuale privind minoritățile sau modul în care se rescrie istoria, dovada certă e că rămășițe ale latinități se întind și azi de la sud de Dunăre pănă în Turcia.  

Pentru ce?

Foto: Adam Jordan  

Articol de Robert Popescu

 Probabil mulți suferă de ataraxie, pur și simplu nu îi interesează ce li se întâmplă, de ce, cum șamd. Sunt și mai mulți cei care sunt mulțumiți de ceea ce  au, ceea ce sunt și ceea ce va fi, aceeași apa, același pământ. Pentru ei asta este viața, un traseu poate nu atât de lung pe cât cred,  dar pentru care  fac tot posibilul să  fie cât mai lin, călduros și comfortabil. Fiecare dimineață aduce obișnuitul scenariu, cafea, poate țigare, drum spre birou, birou, colegi de birou, drum spre casă, poate înainte o bere/vin/limonadă cu colegii sau câțiva prieteni rămași alături datorită împrejurărilor. În week-end dimineață începe când se termină. Te bucuri mai mult de îmbrățișarea dulce a pernei, de pătură, de cocon și de căldură. Într-un final te ridici, te așezi la calculator sau te mobilizezi să ieși cu prietenii la munte, mare, oraș etc. Seara aduce cu sine noaptea iar tu rătăcești prin cluburile (clubul) îmbâcsite de fum, zgomot și persoane ce se înghesuie și se chinuie să se miște cum li se cântă. Fum, sudoare, alcool, zgomot, piele pe piele sau coate pe coate, într-un cuvânt distracție, sau în mai multe cuvinte, noapte de pomină.  

      A două zi  ți-e cam greu să-ți părăsești coconul, capu-ți atârnă prea greu gura ți-e dospită sau pur și simplu nu ai chef, îți permiți să nu ai chef, pentru asta trăiești, să îți poți permite că după 5 zile  de făcut ceea ce trebuie să faci, acum să ai chef să nu mai faci. Câteodată te plângi că te-ai săturat, că vrei altceva, că te-ai plictisit, dar când vine vorba să schimbi ceva  parcă te frigi de aragaz și te potolești, mai bine te plângi și nu faci nimic, e mai puțin dureros decât să taci și să faci. 

      În afară de ataraxici și satisfăcuți mai sunt și cei nesatisfacuti, nemulțumiții, criticii, cei care caută. Caută ceva, pe cineva, poate chiar pe ei înșiși. Chiar și când se simt bine se îndoiesc că se simt bine. Oare asta vreau? Oare asta e tot? Oare doar atâta pot? Oricât de tare îi va fi râsul, oricât de mulțumit(ă) va fi de rezultatul muncii sale tot va simții că ceva lipsește. Și acum ? Unde să caut? Ce să caut?  

      Multe întrebări și o mulțime de răspunsuri care să fie încercate. Unii se opresc la primele, alții se mulțumesc cu întrebările iar cei cu mai multă energie le încearcă până își dau suflarea. Încercarea moarte n-are, dar tu ai, de fapt am impresia că ești un zombi mânat de plăceri meschine și confort. De căldură și amorțire.    

       

To ACTA or not to ACTA ?!

Foto: România spune NU-ACTA 

  Articol de Ciprian Pantea

Orice acțiune are o reacțiune! Totul are o logică în lumea asta, iar  prin esența sa omul este proiectat să caute, respire și să inspire libertate. De ce noi, oameni ai libertății, să ne speriem de tot vestita ACTA?

Există câteva scenarii pe care această lege, care se vrea a fi „atot-văzătoare” le-ar putea desena. Prima situație ipotetică la care mă gândesc este aceea că legea va cădea sau va fi reformată sub presiune publică. Oricum, după cum știm o casă nu poate fi dezbinată împotriva ei însăși, așadar, șansele sunt destul de slabe ca o asemenea lege, deja semnată de către mediul politic să fie reformată sau retrasă. 

 Tind să cred, totuși, că ACTA este impulsul care va împinge omenirea spre crearea și utilizarea softurilor gratis. O nouă revoluție software stă să înceapă și va concura cu monopopul coorporatist. Nu că ele, softurile gratis, nu ar exista, există, dar sunt mai puțin folosite! De ce? Pentru că e mult mai ușor să  ai un program bunicel, ce-i drept piratat, in schimbul unuia gratis, dar pe care-l percepi ca fiind mai prostuț. Deja, avem variante de schimb, putem să înlocuim Windows-ul cu Ubuntu, avem antiviruși gratuiți, iar Open Office-ul abia așteaptă să fie descărcat, cât despre Adobe și el poate fi înlocuit.  

Acest nonsens dictatorial al coorporațiilor va încuraja comunitățile online să-și dezvolte un alt tip de sharing și un limbaj care să evite cadrul „legal”. Inovația socială nu are margini când vine vorba de a-și exercita voința proprie. Oare nu cunoaștem câte afaceri au prosperat în timpul prohibiției de alcool din SUA? Legile care vin în contradicție cu voința cetățeanului se vor prăbuși sub greutatea proprie. Aș râde cu mare poftă dacă profiturile companiilor vor scădea după o asemenea lege. Nu sunt atât de pesimist încât să cred că internetul se va sfârși odată cu legea ACTA, nici că oamenii vor renunța la internet sau la sharing (fie că e vorba despre cărți, muzică sau filme).  

Totuși, în cazul în care dictatura ar avea succes, internetul nu va mai reprezenta un garant al libertății individuale. Să ne imaginăm că nu-mi permit să-mi instalez Wordul și că nu știu să lucrez în Word. Care sunt șansele mele de a mă putea angaja într-o firmă care folosește doar Wordul ca program de editare? Aproape nule! Așadar, în dictatura corporatistă iobăgia se întrezărește foarte ușor.  În același timp, o lume care va folosi ca program de editare doar Wordul,  putând fi cumpărat cu un 5$, va fi la fel de tristă. Iar principiul concurenței  va da ortul popii, iar democrația va întra în comă.   

Nu pot să  nu remarc că unii au făcut bani frumoși din produse piratate și nu pot fi de acord cu această practică, totuși cred că soluția e undeva la mijloc. Dar ACTA în forma ei actuală nu îmbunătățește și nici nu creează pârghii pentru ca oamenii să intre în legalitate. Controlul este, prin esență, o formă anti-democratică și anti-socială. Când un sistem sau o lege este ilegitimă pentru grupul de apartenență, acesta este condamnat la moarte.  Iar ce vei semăna, aceea vei culege...

ACTA reprezintă eșecul liderilor politici de a apăra interesele cetățenilor în fața corporațiilor.  Studiile arată că pedeapsa nu e întocmai stimulentul cel mai potrivit pentru a reglementa o problemă socială  și totuși politicienii vor cu toată ființa lor să ne transforme în infractori.  Vreți să fie respectate drepturile de autor? Atunci vrem ca din salariul nostru să ne putem permite să intrăm în legalitate. 

Până atunci, voi reprezentați nonsensul cu legile voastre cu tot! 

Fericire: o definiție a condiției umane

Foto: Ciprian Pantea & Emilia Prodea 

Articol de Ciprian Pantea

Da, adulmec surâsuri şi colţuri de cer albastru.

 Fericirea e de scurtă durată. 

N. Steinhardt 

Conceptul fericirii este unul pe cât de vechi, pe atât de actual. Incursiuni într-ale fericirii au făcut, la începuturi, filosofii antici și doctrinele marilor religii, ca mai apoi, să fie preluată de către psihologia modernă și sociologie. Se zvonește că ar exista un interes crescut pentru această temă și în domeniul, mai nou, al politicilor sociale. Articolul, de față, nu reprezintă o istorie a fericirii, ci mai degrabă o discuție despre modul științific de cunoaștere a fericirii, precum și condiția omului în contemporaneitate. 

Într-o conferință TED, psihologul Daniel Kahneman explica modul de raportare al individului la fericire și incursiunea pe care știința o face pentru înțelegerea conceptului de beatitudine. Așadar, Kahneman spune că există un sine al experiențelor și un sine al amintirilor. Alegoria folosită de către Daniel Kahneman, pentru a explica cele două concepte, este vizita la medic, atunci când medicul te întreabă: „Te doare aici?” activează sinele experienței, individul fiind capabil să spună ce a  simțit, iar când medicul întreabă: „Cum te-ai simțit în ultima vreme?”, activează sinele memoriei, individul redând povestea sa. Experiența fericirii, spune Kahneman, poate fi alterată de sinele memoriei care poate sintetiza o experiență  frumoasă per ansamblu printr-un eveniment neplăcut, care s-a petrecut la final. Spre exemplu, sentimentul unei cine romantice reușite pe care un cuplu a avut-o (sine experimental) poate fi distrus dacă un chelner oarecare se împiedică și varsă un vas cu supă pe îmbrăcămintea celor doi. Ei își vor aminti din toată experiența doar evenimentul neplăcut petrecut spre final. 

Cred, însă, că este posibil să se întâmple și un revers al acestei situații. Cu alte cuvinte, o experiență neplăcută poate fi transformată de sinele memoriei într-una parțial plăcută – pentru simplul fapt că dispunem de o regenerare incredibilă a trupului. Deci, creierul ca orice alt organ intern, caută vindecare și eliberare de experiențele neplăcute ori dureroare.

Fericirea ca proces reprezintă o stare intrinsecă minții individului, aș putea adăuga detaliul - nu atât de științific - că fericirea reprezintă o stare a sufletului.  Individul alege să facă lucrurile care-l fac fericit, care-l împlinesc, altfel devine frustrat. Să nu credeți că un venit ridicat v-ar crește starea de fericire, nu, nicidecum! Însă, un venit scăzut produce o stare de nemulțumire cu viața în rândul cetățenilor (Easterlin, 2003) .  Să luăm exemplul unui om nefericit în viața de cuplu sau acela al unui om nemulțumit cu slujba pe care o are; ambii se regăsesc în aceeași stare de frustrare și,  evident, de nefericire (să presupunem că venitul este suficient cât să-le asigure un trai decent). Ipoteza mea este că în ambele cazuri, după o vreme, indivizii vor avea anumite regrete referitoare la slujba sau relația anterioară sau, cel puțin, o atitudine similară cu expresia „hai că nu era atât de rău”. Regretul sau împăcarea va deveni doar o stare de vindecare a unui eșec profesional sau personal. Totuși, această situație reflectă starea minții individului, care nu se poate reduce doar la o parte material-hedonistă, ci mai mult la modul de raportare la situațiile percepute a fi neplăcute, precum și la artificiile pe care mintea umană le adoptă pentru a supraviețui.

Tendințele care se disting în teoretizarea fericirii sunt: perspectiva hedonistă, care identifică fericirea cu plăcerea, teoria satisfacției cu viața care tinde să exprime un model de atitudine favorabilă asupra vieții și teoria condiției emoționale care poate fi înțeleasă cel mai bine prin opoziție cu depresia sau anxietatea. Teoria condiției emoționale se află în opoziție cu  teoria hedonistă, prin faptul că nu experiența ca plăcere provoacă fericirea, ci starea emoțională a individului per total produce fericire(2). În toate aceste teorii, sinele este cel care determină gradul fericirii, desigur individul fiind influențat de valorile dominante prezente în grupul de imediată influență sau de societate.

Un alt aspect al fericirii, demn de amintit, este reprezentat de experiența marcantă a lui Nicolae Steinhardt din închisorile comuniste. Când universul material se restrânge, singurul refugiu este imaterialul, spiritualul, Dumnezeu. Teoretizată, această istorie devine o poveste a sinelui memoriei, o stare emoțională capabilă să treacă peste inimaginabil . Individul depersonificat, deposedatul de orice bun material, instituționalizatul este damnat la eliberare prin dumnezeire. Singura posesie fiind memoria, N. Steinhardt își găsește fericirea în fiecare „bucățică de cer albastru” pe care o vede, dar mai ales prin experiența comuniunii cu deținuții politici și veșnicul Dumnezeu.  Din Jurnalul Fericirii reiese faptul că omul în situații extreme se adaptează, reducându-și așteptările  descoperă lucruri/situații banale pentru a-și bucura mintea cu puțină fericire(3).

Eudaimonia modernă văzută prin prisma experienței lui Steinhardt este goală, lipsită de substanță sufletească, întărind faptul că  permanenta căutare pentru împlinirea bunăstării materiale are un impact scăzut asupra fericirii. De aceea, vedem cum indivizii post-moderni din societățile vestice cu un nivel ridicat al bunăstării se orientează spre activități dintre cele mai excentrice.

Fericirea este o iluzie individuală care, din punct de vedere științific, este imposibil de evaluat. Poți să testezi gradul de mulțumire al sinelui memoriei și să te oprești acolo, mai departe nu poți trece.

Ce-i fericirea? Fericirea ești tu, iar pe tine te regăsești de fiecare dată în ceilalți, într-o strângere de mână, într-un albastru deschis,  în zâmbetul unui copil, într-o ceașcă de ceai sau cafea caldă, în cina pregătită cu dragoste, într-un câmp înflorit, în șoferul care tocmai ţi-a cedat trecerea, deși avea prioritate, în omul care ajută o bătrânică să treacă strada, în colegul de serviciu, în Dumnezeu. Fericirea suntem noi! 

Bibliografie:

1. Easterlin, A. Richard, (2003).  Explaining happines. Department of Economics, University of Southern California, Los Angeles,
2. Informație disponibilă pe http://plato.stanford.edu/entries/happiness/index.html la data de 31.012012
3. S-a constat că un accident locomotor are un impact ridicat asupra stării de fericire a persoanei, însă în timp acesta se diminuează, persoana revenind la starea inițială de fericire (Easterlin, 2003).

Fărâma de lângă pol

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea 

Articol de Ciprian Pantea

Orice mediu nou pare nefiresc la început, ceea ce mă face să cred că primele zile de viață au fost la fel de stranii. Adaptarea la noul tu, noul eu e nefirească de fiecare dată.  În Islanda, peisajul abia se deslușește în cele patru - cinci ore de lumină și se pierde uneori într-o noapte rece pictată în verde. 

E normal pe aici să nu prea vezi păduri, dar parcă le simți oarecum lipsa atunci când te uiți uimit la crestele golașe ale munților. A fost primul lucru pe care ochiul meu de muntean l-a observat în drumul de la aeroport spre hostel. Tot peisajul neobișnuit, toată goliciunea albului  au dispărut printr-o socializare grozavă cu un șofer prea zâmbăreț și comunicativ pentru ora 2 dimineața și cu un curajos sud-african care s-a hotărât să plece în călătoria vieții lui. Sud-africanul e un fel Nică cu părul bălai care s-a gândit să facă un drum inițiatic la aproape 26 de ani în țara de gheață de lângă polul nord, încă o confirmare a faptului că trăim într-o postmodernitate incertă care ne face să cautăm „sensul vieții” și pe sine. Ori poate,  paradoxal, individul postmodern fuge de sine însuși.  Oricum ar fi, atât timp cât nu stai, ci cauți, vei descoperi ceva, iar lucrurile se vor așeza ușor și sigur în viața pe care o trăiești. 

Vikingii au căutat și ei prin ape mari și au descoperit ceva, un tărâm neîmblânzit. Dar acum Reykjavik-ul, Fumul Alb, nu mai apare atât de sălbatic ca la început, ci s-a liniștit întinzându-se peste câteva coline și lăsându-se străbătut de străzi micuțe curate, fără prea multă zăpadă (Nu pentru că nu ar fi multă zăpadă, ci pentru că sunt curățate conștiincios) privind agale spre ocean.

Deși mic, orașul nu exagerează prin aglomorație, cele mai multe SUV-uri și mașini stau parcate liniștit lângă căsuțe. Pe de o parte distanțele sunt mici, iar pe de cealaltă parte e iarnă și că activitatea de aici poate fi mai redusă. 

Când ninge, orașul e cuprins din toate părțile de zăpadă, iar luminițele de Crăciun îi dau aroma de orașul Moșilor Crăciuni furăcioși care ies de te miri pe ce stradă și te sperie. Și uite că ne-am izbit ușor de cultura populară a islandezilor cu moșii lor furăcioși, care acum sunt vizibili în proiecții animate pe clădirile din centrul orașului și mai puțin în povești la gura sobei. 

Brazii micuți, căsuțele ascunse sub zapadă, gardurile de două-trei palme și liniștea din cartierele islandeze construiesc un decor de care te desprinzi cu greu și îți creează un sentiment de siguranță și familiaritate pe o stradă pustie într-o noapte polară. Acest decor te obligă, de multe ori, să te gândești că după colț dai nas în nas cu adevăratul Moș Crăciun și nu doar cu proiecții video.

Am fost fermecat de coerența arhitecturală a căsuțelor, care nu exagerează în dimensiuni, ba chiar îți creează un sentiment de intimitate și te integrează în peisaj pe negândite.

Uitându-mă, mă pierd puțin și îmi vine in minte o idee stranie, aceea că Islanda e dovada clară că omul poate domestici pustiul și odată transformat pustiul în spațiu locuibil, aduce cu sine un sentiment de siguranță. Oricum, acest sentiment  aparține mayei, că locul bătăliei dintre apă și foc nu reprezintă sub niciun fel siguranța, ci condiția firii pământești a luptei adeseori inegale dintre lumi.

Dar de ce să-ți faci griji pentru mâine? Islandezii nu sunt atât de îngrijorați că stau pe o insulă vulcanică  pe cale să erupă. Ba chiar sunt foarte linistiți, relaxați și nu am văzut vreo urmă de stres sau nervi în comportamentul lor. Cred că duc o viață normală, așa cum ar trebui să fie, viață fară griji: trăiește, iubește, călătorește, muncește. Islandezii sunt întruchiparea relaxării și civilizației, iar confirmarea cea mai șocantă sunt dușurile comune în care trebuie să intri gol pușcă. Deh, ei nu au nimic de ascuns. Iar această experiență, reprezintă pentru cei mai mulți străini o provocare culturală vizibilă.  

În țara contrastelor naturale, e o plăcere să te bucuri de o lagună albastră, caldă într-un ținut înconjurat de lavă vulcanică la câteva grade sub 0 și nu-ți pasă că ești aproape gol sau că ninge sau plouă peste tine. Important e să ai pe cineva lângă tine alături de care să împarți din priviri acest loc sălbatic, care varsă în tine o bucurie inexplicabilă. 

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea 

Iar această bucurie, am gustat-o intens în cele câteva zile de călătorie. Uneori, o liniște stranie înconjoară totul și îți dăruiește un sentiment de atotputernicie peste un ținut pe care nu poți să-l cuprinzi,  o liniște împărătească care înconjoară fiecare loc atins de Dumnezeu. E normal să nu mai simți foame sau sete, ci să te pierzi în culori vii, pline de lumină. Cerul poate fi peste tot albastru, dar nuanța cerului are culoarea sufletului care-l privește; iar liniştea are muzica sa, uneori mult mai frumoasă decât orice creație omenească. Muzica pe lângă liniște e doar zgomot. Spre exemplu, All is silence conține ceva din profunzimea acestui ținut, dar nu se compară cu sursa de inspirație prezentă acolo. 

 Am spus că este un tărâm schimbător, iar vremea e probabil singura care stăpânește cu mână de fier viața oamenilor cu toanele sale, ninsoare,soare, ploaie, soare, ninsoare, nori, ceață - toate în câteva ore. Dar, pe această fărâmă de pământ, nu-i doar liniște. Oceanul înfuriat pare că rupe în vuietul său din nisipurile negre ale Islandei, înfruptându-se cu valurile sale din nou și din nou, de parcă nu se mai satură. Pare un zeu înfuriat ținut de o putere uimitoare într-o cușcă. Iar vântul, libertinul, în viteza lui te suflă și ți-e frică ca nu cumva să-ți iei zborul ca bona Mary.  Dacă vă mai spun că într-un loc am avut un meniu complet cu valuri imense, vânt puternic plus un desert cu năvălire de pietre, atunci vă imaginați că pentru noi apocalipsa poposise.  Dar fiecare moment are aroma sa pe care am gustat-o cu bucurie și binecuvântare.  

Acolo, soarele este uneori un moft, el nu este stăpânul zilei, dar este esența care dă gust acestui loc. El este pictorul care colorează ghețarii în albastru și cel care se bate cu norii negri desăvârșindu-le culoarea, el îmbată cu voioșie tot ținutul acesta înghețat, dăruindu-i un aspect paradisiac din care nu ai vrea să te desprinzi.

Uneori ceea ce trăiești reprezintă un element unic pe care îl poți împărtăși numai cu cei care au  experimentat același lucru sau cu aceia care au aceeași răbdare și deschidere suflească să-și imagineze un ținut domesticit  pe alocuri printr-o așezare omenească.  În rest, renii și căluții islandezi se bucură de sălbăticie și de libertatea unui tărâm în care nu există animale carnivore, ci doar de pajiști întinse.