Fărâma de lângă pol

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea 

Articol de Ciprian Pantea

Orice mediu nou pare nefiresc la început, ceea ce mă face să cred că primele zile de viață au fost la fel de stranii. Adaptarea la noul tu, noul eu e nefirească de fiecare dată.  În Islanda, peisajul abia se deslușește în cele patru - cinci ore de lumină și se pierde uneori într-o noapte rece pictată în verde. 

E normal pe aici să nu prea vezi păduri, dar parcă le simți oarecum lipsa atunci când te uiți uimit la crestele golașe ale munților. A fost primul lucru pe care ochiul meu de muntean l-a observat în drumul de la aeroport spre hostel. Tot peisajul neobișnuit, toată goliciunea albului  au dispărut printr-o socializare grozavă cu un șofer prea zâmbăreț și comunicativ pentru ora 2 dimineața și cu un curajos sud-african care s-a hotărât să plece în călătoria vieții lui. Sud-africanul e un fel Nică cu părul bălai care s-a gândit să facă un drum inițiatic la aproape 26 de ani în țara de gheață de lângă polul nord, încă o confirmare a faptului că trăim într-o postmodernitate incertă care ne face să cautăm „sensul vieții” și pe sine. Ori poate,  paradoxal, individul postmodern fuge de sine însuși.  Oricum ar fi, atât timp cât nu stai, ci cauți, vei descoperi ceva, iar lucrurile se vor așeza ușor și sigur în viața pe care o trăiești. 

Vikingii au căutat și ei prin ape mari și au descoperit ceva, un tărâm neîmblânzit. Dar acum Reykjavik-ul, Fumul Alb, nu mai apare atât de sălbatic ca la început, ci s-a liniștit întinzându-se peste câteva coline și lăsându-se străbătut de străzi micuțe curate, fără prea multă zăpadă (Nu pentru că nu ar fi multă zăpadă, ci pentru că sunt curățate conștiincios) privind agale spre ocean.

Deși mic, orașul nu exagerează prin aglomorație, cele mai multe SUV-uri și mașini stau parcate liniștit lângă căsuțe. Pe de o parte distanțele sunt mici, iar pe de cealaltă parte e iarnă și că activitatea de aici poate fi mai redusă. 

Când ninge, orașul e cuprins din toate părțile de zăpadă, iar luminițele de Crăciun îi dau aroma de orașul Moșilor Crăciuni furăcioși care ies de te miri pe ce stradă și te sperie. Și uite că ne-am izbit ușor de cultura populară a islandezilor cu moșii lor furăcioși, care acum sunt vizibili în proiecții animate pe clădirile din centrul orașului și mai puțin în povești la gura sobei. 

Brazii micuți, căsuțele ascunse sub zapadă, gardurile de două-trei palme și liniștea din cartierele islandeze construiesc un decor de care te desprinzi cu greu și îți creează un sentiment de siguranță și familiaritate pe o stradă pustie într-o noapte polară. Acest decor te obligă, de multe ori, să te gândești că după colț dai nas în nas cu adevăratul Moș Crăciun și nu doar cu proiecții video.

Am fost fermecat de coerența arhitecturală a căsuțelor, care nu exagerează în dimensiuni, ba chiar îți creează un sentiment de intimitate și te integrează în peisaj pe negândite.

Uitându-mă, mă pierd puțin și îmi vine in minte o idee stranie, aceea că Islanda e dovada clară că omul poate domestici pustiul și odată transformat pustiul în spațiu locuibil, aduce cu sine un sentiment de siguranță. Oricum, acest sentiment  aparține mayei, că locul bătăliei dintre apă și foc nu reprezintă sub niciun fel siguranța, ci condiția firii pământești a luptei adeseori inegale dintre lumi.

Dar de ce să-ți faci griji pentru mâine? Islandezii nu sunt atât de îngrijorați că stau pe o insulă vulcanică  pe cale să erupă. Ba chiar sunt foarte linistiți, relaxați și nu am văzut vreo urmă de stres sau nervi în comportamentul lor. Cred că duc o viață normală, așa cum ar trebui să fie, viață fară griji: trăiește, iubește, călătorește, muncește. Islandezii sunt întruchiparea relaxării și civilizației, iar confirmarea cea mai șocantă sunt dușurile comune în care trebuie să intri gol pușcă. Deh, ei nu au nimic de ascuns. Iar această experiență, reprezintă pentru cei mai mulți străini o provocare culturală vizibilă.  

În țara contrastelor naturale, e o plăcere să te bucuri de o lagună albastră, caldă într-un ținut înconjurat de lavă vulcanică la câteva grade sub 0 și nu-ți pasă că ești aproape gol sau că ninge sau plouă peste tine. Important e să ai pe cineva lângă tine alături de care să împarți din priviri acest loc sălbatic, care varsă în tine o bucurie inexplicabilă. 

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea 

Iar această bucurie, am gustat-o intens în cele câteva zile de călătorie. Uneori, o liniște stranie înconjoară totul și îți dăruiește un sentiment de atotputernicie peste un ținut pe care nu poți să-l cuprinzi,  o liniște împărătească care înconjoară fiecare loc atins de Dumnezeu. E normal să nu mai simți foame sau sete, ci să te pierzi în culori vii, pline de lumină. Cerul poate fi peste tot albastru, dar nuanța cerului are culoarea sufletului care-l privește; iar liniştea are muzica sa, uneori mult mai frumoasă decât orice creație omenească. Muzica pe lângă liniște e doar zgomot. Spre exemplu, All is silence conține ceva din profunzimea acestui ținut, dar nu se compară cu sursa de inspirație prezentă acolo. 

 Am spus că este un tărâm schimbător, iar vremea e probabil singura care stăpânește cu mână de fier viața oamenilor cu toanele sale, ninsoare,soare, ploaie, soare, ninsoare, nori, ceață - toate în câteva ore. Dar, pe această fărâmă de pământ, nu-i doar liniște. Oceanul înfuriat pare că rupe în vuietul său din nisipurile negre ale Islandei, înfruptându-se cu valurile sale din nou și din nou, de parcă nu se mai satură. Pare un zeu înfuriat ținut de o putere uimitoare într-o cușcă. Iar vântul, libertinul, în viteza lui te suflă și ți-e frică ca nu cumva să-ți iei zborul ca bona Mary.  Dacă vă mai spun că într-un loc am avut un meniu complet cu valuri imense, vânt puternic plus un desert cu năvălire de pietre, atunci vă imaginați că pentru noi apocalipsa poposise.  Dar fiecare moment are aroma sa pe care am gustat-o cu bucurie și binecuvântare.  

Acolo, soarele este uneori un moft, el nu este stăpânul zilei, dar este esența care dă gust acestui loc. El este pictorul care colorează ghețarii în albastru și cel care se bate cu norii negri desăvârșindu-le culoarea, el îmbată cu voioșie tot ținutul acesta înghețat, dăruindu-i un aspect paradisiac din care nu ai vrea să te desprinzi.

Uneori ceea ce trăiești reprezintă un element unic pe care îl poți împărtăși numai cu cei care au  experimentat același lucru sau cu aceia care au aceeași răbdare și deschidere suflească să-și imagineze un ținut domesticit  pe alocuri printr-o așezare omenească.  În rest, renii și căluții islandezi se bucură de sălbăticie și de libertatea unui tărâm în care nu există animale carnivore, ci doar de pajiști întinse.